Horia Stoicanu: În ultima vreme mă tot scurmă dorinţa de a discuta cu oamenii de talent insuficient cunoscuţi „la nivel naţional”, spre paguba multora. Într-acestea, am rugămintea să te prezinţi pe scurt ca actant folk, începând încă din vremea studenţiei ieşene.

Dan Vană: Preambulul întrebării tale ar trebui să „mişte” orgoliul oricărui folkist, dar mă simt obligat să comentez puţin expresia „insuficient cunoscuţi la nivel naţional”. Termenul „naţional” poate lăsa impresia că lucrurile stau altfel la nivel internaţional, ceea ce este adevărat, cel puţin pentru Bulgaria, dacă nu şi pentru Serbia. Dar dacă nu  asta ai vrut să spui, trebuie, cu umile scuze, să te corectez, deşi modestia mea, călcată în picioare, mi se agaţă cu putere de glezne şi strigă să tac. Ştiu că o să-i treacă, drept care îţi spun că, pe o scară de la 1 la 5, 1 însemnând necunoscut la nivel naţional, 2 – prea puţin cunoscut la nivel naţional, 3 – cunoscut la nivel naţional, 4 – foarte cunoscut la nivel naţional şi 5 – arhi (greţos) de cunoscut la nivel naţional, eu cred ca ma aflu la nivelul 3. Pentru cititorii neavizaţi ai acestui interviu, amintesc numele unor folkişti sau poeţi având un discutabil grad de notorietate ca (enumăr  cu voia memoriei) Vali Baldovin, Andrei Almaşi,  Florentin Budea, I.D. Sârbu, Lucian Valea,  Corneliu Sturzu, Ion Horea şi mulţi, mulţi alţii, vii în amintire sau în lumea largă, ce s-ar bucura (sau nu) să aibă nivelul 3. Deşi eu cred că ar merita nivelul 4, nivelul 5 fiind ocupat, de drept, de criminalii în serie, de politicienii controversaţi, corupţi sau naivi, de actriţele porno, fotbaliştii norocoşi, bogătaşii excentrici, de unii moderatori sau realizatori tv şi de Elodia. În legătură cu paguba, atâta timp cât nu se observă, este egală cu câştigul. Acum mă voi prezenta pe scurt: am început să cânt în timp ce citeam poezii. Am ajuns întâmplător, dar firesc, la Facultatea de Tehnologie Chimica a Institutului Politehnic din Iaşi, în beneficiul căreia am cântat la multe, multe concursuri, festival(e, uri), patrulatere, hexagonale, olimpiade, seri culturale, practici agricole, gaudeamusuri, facsuri, cântărialeromâniei,  obţinând „numeroase distincţii”. Visul s-a sfârşit: am absolvit. Şi încă mai cânt.

H.S: Cum literatura te-a interesat îndeaproape totdeauna, povesteşte ceva despre cenaclurile la care ai participat. Ce poeţi preferi ca cititor şi cine dintre ei ţi-a inspirat compoziţii ?

D.V: Am debutat în Cenaclul „Moldavia”, condus de poetul Emilian Marcu, în toamna anului 1983 şi de la prima evoluţie am repurtat un nesperat (dar binemeritat) succes. Spectacolele „Moldaviei”, în Iaşi precum şi în multe localităţi urbane şi rurale ale Moldovei, au reprezentat pentru mine o şcoală. Dar lumea, cum se ştie, era mare. Am devenit  membru al Teatrului Studenţesc „LUDIC”, regizorul Aurel Luca folosindu-mi la maxim „valenţele”. Cronologic, cenaclul SF „Quasar” , condus de regretatul Dan Merişca, a fost a treia grupare artistică la care am aderat fără însă a renunţa la celelalte. Prietenia şi colaborarea cu Dan Merişca m-a marcat definitiv, trasându-mi exact coordonatele. Necunoscutele erau însă infinite. El m-a învăţat să înţeleg prejudecăţile şi să le combat blând cînd ele stăpânesc omul inteligent. Să nu încerc niciodată să înţeleg şi nici să infirm cumva teoriile prostului. Să am îngăduinţă pentru snobul inteligent, căci om de cultură va deveni el, dacă este tânăr bineînţeles, şi să ştiu că nu este totuna să fie un lucru simplu sau simplist, şi cum să fac diferenţa. Că literatura, arta „mare”, nu depinde de genul în care este încadrată, ci de valoarea operei aflată în strânsă legătură cu harul autorului. Să fiu atent la Nicolae Ceauşescu şi la Cristian Tudor Popescu: unul va cădea, celălalt va urca. Să mă feresc de nepăsare. Să ţin la prieteni mai presus de majoritatea lucrurilor. Să fiu eu. Am devenit apoi membru al cenaclului „Columna” condus de Petrică Frăţilă, un cenaclu cu mult succes la liceeni şi mai ales liceene, care fiind susţinut de UTCeu avea fonduri pentru numeroase turnee. La recomandarea lui Doru Octavian Dumitru urma să debutez, la Giurgiu, în cenaclul Flacăra. Istoria zbuciumată a timpului ce trecu a făcut să nu. Cine ştie ce era dacă da. Gata cu „cenaclele”, asta e.

Primul poet care m-a inspirat, devenind şi scriitorul meu preferat, a fost George Topârceanu. Apoi  Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu. Am compus muzică şi pe versurile poeţilor Lucian Valea, Lucian Avramescu, Mihail Gălăţanu (un vechi prieten), Dan Deşliu, Nicolae Turtureanu (de care mă leagă o amintire extraordinară), Dan Rotaru, Răzvan Haritonovici (de care mă leagă mai multe amintiri extrordinare), Virgil Carianopol, Ion Horea, Carmen Firan, Ion Caraion.  Am lăsat la urmă poeţii cântecelor mele de succes din ultima perioadă. Mari poeţi. Ei sunt Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Zaharia Stancu şi Dinu Olăraşu. Am şi câteva cântece pe versurile unor poeţi străini: din Bulgaria – Dimitar Hristov şi Liubomir Levcev, din Rusia, Vladimir Vâsoţki, din India – Rabindranath Tagore. Îmi cer scuze de la cei pe nedrept omişi.

H.S: Ca un corolar la întrebarea de mai sus şi în profit personal, m-ar interesa ce crezi despre raportul valoare umană – talent. În general, dezamăgirea e pâinea zilnică a căutătorului de maeştri, însă poate ai avut mai mult noroc.

D.V: N-am căutat niciodată maeştri, deşi, recunosc, îmi plăcea să-i admir, aşa că pâinea mea era din făină albă sau neagră după cum se nimerea. Acum încercând să slăbesc, nu mai mănânc pâine deloc. În legătură cu raportul respectiv, normal că ideal ar fi să fie 1, cu valoarea numitorului şi a numărătorului tinzând spre infinit. Dar de cele mai multe ori talentul primează. Valoarea umană, câtă este, ajută sau nu pe timpul vieţii artistului şi puţin după „aia” (vro 15-20 de ani). Pe urmă nu mai contează (dacă mai contează cumva) decât harul artisitc, moda şi gustul epocii.

H.S: Deşi colaborezi cu mai multe radiouri, trăieşti într-o relativă izolare, ca destui colegi meritorii. Simţi nevoia capitalei, cu numeroasele ei televiziuni ? Multe piese ale tale pot fi ascultate pe net, îţi pare o soluţie de avarie, sau o detaşare salvatoare de servituţile presei ?

D.V: Te-ai gândit mult să formulezi întrebarea asta? Ai dreptate, este o izolare relativă şi nu ştiu despre ce colegi vorbeşti. Glumesc, ştiu, dar nu sunt de acord că sunt meritorii. Bine, nu mai glumesc. Am foarte multe nevoi, dar numai nevoia capitalei cu numeroasele ei televiziuni cu tot n-o am. Sigur că netul este o soluţie şi nu o cred  una de avarie. Mulţii cunoscători ştiu de ce. Nu am nimic împotriva presei „clasice”, eu însumi fac parte din ea, dar şi ea depinde în mare măsură de net. Singurele probleme sunt în legătură cu valoarea „produsului”, deşi de cele mai multe ori nu contează.

Acelaşi cântec, pus recent, are mai mulţi „vizitatori” decât varianta mai bine înregistrată, postată cu un an în urmă. Probabil că depinde şi de locul unde a fost făcută înregistrarea. Şi asta este altă problemă, pe care probabil sigur o ai (ca să mă parafrazez pe mine când îl parafrazez pe Dinu Olăraşu), „risipa de opulenţă”. Infinitatea ofertei.

H.S: Profesor de fizică şi chimie ca formaţie, ai devenit la Calafat un  factotum cultural, încât, cu excepţia trecătoarelor vedete politice, eu unul te văd ca cel mai cunoscut om din oraş. La atare statut a contribuit negreşit iniţierea Taberei naţionale folk. Ar fi interesant acum, când deja celebritatea ei excede mult teritorialitatea, să aminteşti căte ceva despre zorii acestui proiect, ce folkişti ţi-au stat alături atunci, cum a evoluat.

D.V: În anul 1995, în luna decembrie, am organizat la Calafat prima ediţie a Festivalului Concurs de Muzică Folk şi Poezie „FLOARE DE GER”. La secţiunea folk, preşedintele juriului a fost Victor Socaciu, alături de naşul festivalului, Adrian Ivaniţki. Prezenţi în recital : Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, „Orizont 77” şi Magda Puşcaş. După prima seară, concurenţii împreună cu membrii juriului şi organizatorii au „încins” o  dezbatere despre viitorul genului, despre rolul folkistului în lume, despre poezie şi poeţi  – de mai mare dragul. Aşa a venit ideea organizării taberei. Idee care nici nu era originală, eu încercând să folosesc modelul lui Dan Merişca de la „Tabăra SF”. La început a fost doar vântul care zbura nisipul, a fost bineînţeles Dunărea şi câţiva nebuni cu chitara. Anul următor au mai venit şi alţii, cu Cristian Buică, apoi alţii, pe urmă Dinu Olăraşu s-a stabilit în Calafat, unde s-a şi însurat, pe urmă a venit Sorin Minghiat, care ne cânta noaptea un cântec despre o cooperativă unde stă binele stivă. Pe urmă au venit bulgarii, pe urmă am mers noi la bulgari şi apoi iar ei la noi şi tot aşa până s-o-nsera… Pe urmă unii au început să plece definitiv, în timp ce alţii veneau prima oară. În orice caz, anul acesta am ajuns la a XIV-a ediţie.

H.S: Care sunt folksingerii pe care îi simţi  mai apropiaţi ca structură, dacă sunt vreunii? Te manifeşti ca un liric subjugat de umorul  subţire, cu neaşteptate accente grave. Totodată te pasionează poezia dedicată prichindeilor. Cum comentezi melanjul?

D.V: Poate n-o să fiu crezut, dar îmi plac toţi. Cei buni. Ascult cu plăcere orice producţie veche sau nou apărută. Reascult însă doar cântecele care transmit şi reuşesc să te pună pe gânduri, sau să-ţi producă reacţii. Asta se ştie, nu spun ceva nou şi probabil mai mulţi simt aşa. Nu ştiu. N-aş vrea să dau acum nume, poate altădată. Sunt cam 20-25 şi la fiecare aş simţi nevoia de comentarii şi exemplificări, cum fac, de peste 10 ani,  la Radio Oltenia Craiova, sâmbata seara de la orele 19.30, în emisiunea „Folk Music”. În legătură cu poezia „prichindeilor”, sigur că mă pasionează, pentru că lucrez de mult cu copiii de toate vârstele în cadrul mai multor proiecte. Unul, vechi de 20 de ani, este Grupul Vocal „Amadeus”, pentru care am compus multe, multe cântece. Am scris şi  şapte cărţi de versuri pentru preşcolari, nepublicate încă.

H.S: Vine august, se apropie Tabăra şi toţi bat din pinteni să fie invitaţi. Ce pui la cale? Întreb pentru că în fiecare ediţie ai oferit o desfăşurare aparte.

D.V: Singurul lucru pe care-l pun la cale este să înceapă tabăra. Este cel mai important. După aceea, orice plan trebuie modificat, completat, îmbunătăţit, problemele rezolvate vor fi înlocuite de altele noi, care vor trebui şi ele rezolvate şi uite-aşa nici nu realizăm când a trecut timpul şi trebuie să cântăm „la revedere, tabără dragă”  şi  „tu zi-o: adio !”, să dăm diplome de preţuire şi de tot râsul şi să plecăm la Tg Jiu, la „POARTA SĂRUTULUI”, unde începem deja să ne gândim la ediţia a XV-a. Totuşi ceva, ceva se pregăteşte (responsabil Sorin Minghiat), vor fi prezenţe, în premieră, notabile, probabil că şi absenţe, ca la toate ediţiile. Avem invitaţi de onoare din Serbia membrii formaţiei „Misteria Carpatica”.  I-am invitat să cânte în deschiderea taberei, pe 1 august, într-un scurt recital, pentru a puncta debutul lor în faţa publicului din România.

H.S: M-a cucerit de la primul meu sejur calafătean atenţia specială acordată de tine noului val folk. Vor fi prezenţi juniorii şi acum în număr semnificativ? Aici e loc destul să pomeneşti despre condiţiile de participare.

D.V: Ca şi anii trecuţi, vom asigura 20 de locuri gratuite pentru folkiştii care în perioada august 2010 – august 2011 au câştigat cel puţin un premiu I sau un Mare Premiu la un festival de nivel naţional. Ocuparea locurilor se face conform regulii „primul venit – primul servit” şi în urma angajamentului că vor participa apoi la concursul de la Târgul Jiu.

H.S: Albumul tău, deşi în fiinţă, întârzie să apară oficial, cu timbru fiscal şi toate ceaprazurile. Cum nu te ştiu frate de cruce cu Soros, şi nici măcar cu M.Tucă, ce este de sperat ?

D.V: Eu sper să fim sănătoşi cu toţii, şi Soros, şi Marius Tucă (cel care, în ultimii 7-8 ani, s-a implicat enorm în sprijinirea şi promovarea „poeziei cântate” la noi), şi iubitorii folkului, şi artiştii (că le trebuie), şi mai ales tu, să poţi veni pe malul Dunării … să faci şi alte interviuri. Cât despre album, m-aş mulţumi cu unul şi fără timbru fiscal, înregistrat la Vidin, iar cu referire la ceaprazuri, doar cu ceapa şi prazul, care după cum se ştie se găsesc din belşug şi pe la noi. Încă.

H.S: Muţumesc şi răsuflu adânc, sperând că nu uitarăm ceva.